Azi am avut o cearta zdravana cu mama. Nu e prima data cand ajungem intr-o situatie de genul, insa e deja prea lung sirul ca sa ignor. Situatia de azi: ea ii spune piticei mele ca vor merge la sportiva Gheorgheni, vor lua cu ele si un sandwich si ca vor merge ca intr-o excursie. Nico nu e la varsta la care sa aprecieze timpul! Pentru ea ieri, azi, peste 3 luni sau in urma cu 3 luni nu are estimare, nu poate sa inteleaga ce inseamna de fapt. Nu are cum. Concluzia a fost ca Nico vroia sa mergem in excursie acum, ca asa a zis mama. Asta in contextul in care afara batea un vant de abia te puteai tine pe picioare. Si uite asa eu a trebuit sa-i explic la Nico de ce nu mergem acum cu bicicleta, de ce nu se intampla lucrurile asa cum le-a auzit ea, acum.
Nu e prima data cand mama face chestii de genul. E enervant pentru mine, pentru ca eu trebuie sa duc munca de convingere cu cea mica de ce nu facem cum i s-a spus, acum! La fel e si cu statul ei la bunici. Am mai incercat si azi-vara varianta si m-am trezit sunata la 12 noaptea, cand eu asteptam concertul Martix Garrix la Untold. Asa ca si atunci am luat-o la goana spre masina si am plecat spre Turda. Si evident ca noi suntem genul de parinti care nu se pot bucura de intimitatea, in sensul ca nu ne-am permis sa bem o bere/ un pahar de vin in speranta sa putem pleca cand suntem chemati.
Acum mama ii alimenteaza de fiecare data la Nico dorinta de a incerca ceva nou, mereu ii spune ca o duce la Turda sa se joace etc. Creaza o poveste fascinanta, evident doar de moment. Nico e gata sa plece insa mereu spune: " o sa ma straduiesc sa nu plang dupa mama". Si uite asa o luam de la inceput si eu ii explic de ce ea nu merge atunci la Turda si de ce nu o idee buna inca. Mereu pe mama o ia gura pe dinainte. Ma enerveaza ca nu ma consulta, desi i-am spus de mai multe ori ca nu e atitudine sanatoasa, tocmai pentru ca Nico are de suferit. Parca mama e mai copil la Nico. O ia gura pe dinainte, nu intelege ca timpul la noi nu e asa cum bate vantul, ca noi avem un program cu masa/somnul.
Si apropo de acest aspect am analizat comportamentul celor din jurul meu si am ajuns iar la aceeasi concluzie: toti isi fac timp pentru noi/mine doar ca ei nu au altceva de facut. Si nu, nu spun prostii.
Fratele meu acum, la fel ca inainte isi alege sa se intalneasca cu noi atunci cand nu are planuit nimic in ziua aceea, de genul nu e zi de alergat, sala, vazut cu prietenii. Toti se intalnesc cu noi cand nu au planificat nimic. Eu in schimb ma intalnesc cu ei ca parte din ziua mea, fara sa analizez agenda. O fac pentru ca-mi doresc. Imi gasesc mereu timp pentru ei,ii includ din mers in programul meu. E o chestie naturala, nu e ca atunci cand iti faci programare la film, la hairstylist sau alte rutine cotidiene.
Si mi se pare asa de aiurea, pentru ca sunt ai mei. Sa-mi fac programare sa ma primeasca ai mei sau sa ma intalnesc cu fratele meu care e la cateva minute distanta de mine?
E total in dezacord cu bunul simt al vietii. Sau cel putin din punctul meu de vedere. Total deplasat.
Adica sa ma simt eu cumva asa stanjenita ca trebuie sa o chem pe mama sa stea cu Nico cateva ore si asta rar sau ca sa ma ajute fratele meu cu ceva? Zici ca apelez mai fara jena la anunturile de pe olx. Si stau si ma uit de-a lungul timpului. Toti si-au vazut de viata lor, de mersul lor, de planurile lor, de idealurile si visele lor, doar eu mi-am innecat dorintele, visele, gandurile, doar ca sa-si stiu pe ei in siguranta, sa stiu ca sunt langa ei, sa stiu ca nu se abat de bunul simt al vietii, sa ma asigur ca lipsurile nu se vad, nu se simt, ca absenta unor persoane nu ne da peste cap chiar toata viata.
Eu am plans, eu am strigat, eu mi-am inghitit lacrimile, suferinta, tradarea, dorintele, eu m-am gandit mereu la ceilalti si mai putin la mine. Pare ca a devenit intre timp un stil de viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu