Bine ai venit! Aceasta este o "parcare pentru ganduri"
Nu se plateste taxa, nici de stationare, nici de oprire.

miercuri, 28 septembrie 2016

Gradinita, bat-o vina!

Capitolul nou din viata noastra, gradinita a luat o pauza saptamana trecuta cand cea mica a fost racita. Saptamana aceasta am revenit, insa cu o mai mare groaza, cu mult mai multe lacrimi si cu multa tristete in sufletul meu. Nu mi-e deloc usor sa-mi las copilul plangand, vazandu-l cum ma implora sa nu plec si uitandu-ma tot timpul la ceas, asteptand sa se faca ora in care pot sa o iau din nou acasa. Oricat ii povestesc de gradinita, de lucrurile frumoase care se intampla acolo, de copii, nimic nu o determina sa-si doreasca sa mearga acolo. Si tocmai ea, cel mai sociabil copil din lume! Probabil ca va veni si momentul cand nu va mai plange atat de tare, cand nu ma va mai implora atat de puternic. E inimaginabil de greu pentru mine. O las acolo plangand, ies si evident ca plang si eu. Si apoi ma tot uit la ora si astept sa merg dupa ea. Mi-e greu sa ma gandesc la altceva, sa ma relaxez cand stiu ca ea e incordata si trista.  Si mai ales un copil ca ea, care zambeste toata ziua, cel putin zambea. Cand ajunge la gradinita sa panicheaza, nu mai raspunde la nimic, nu vreau decat sa raman cu ea.
Stiu ca lumea ei nu mai e doar lumea mea sau ca lumea ei a adus alt teritoriu, alti oameni. Nici mie nu mi-ar fi deloc usor. Daca stam sa ne gandim cam asa ne simtim si noi la un job nou pe care poate ca nu-l agreem. Unii fumeaza, altii vorbesc la telefon, altii iau ceva calmante, altii isi rod unghiile. Copiii se exteriorizeaza plangand. Si plangand sigur elimini furia, frica.
Nimic nu pare sa conteze acolo. Si ea numara timpul ramas pana ne reintalnim. Stiu acest lucru de la educatoare.  Nu am de gand sa ignor trairile celei mici si nici sa le generalizez, ca doar "asa fac toti copiii". Eu am doar un copil, nu ma intereseaza cum fac altii, eu ii urmaresc trairile la cea mica si ea e cea mai importanta pentru mine.

marți, 13 septembrie 2016

Toamna vine intotdeaua cu Super Blog!

Niciodata nu am adorat toamna, insa de ceva timp am un motiv pentru care sa o astept cu mare drag: competitia Super Blog. Printre toate treburile de la job, de acasa, toata treaba de mamica, imi face placere sa ma relaxez punandu-mi la contributia imaginatia, invaluite in magia cuvintelor si toate sa le parchez pe blog. Asa ca iata-ma si anul acesta: imi anunt prezenta la startul SuperBlog 2016, evident cu drag, cu o curiozitate specifica copiilor si cu mult entuziasm.
E timpul sa ne duelam in cuvinte si imaginatie! 


O noua etapa: gradinita!

O nouta etapa din viata noastra a inceput de ieri. De ieri cea mica este la gradinita. I-am tot povestit despre gradinita, ca se va juca, va manca, va dormi. Am zis ca o voi luat incet, iar in prima luna o voi duce jumatate din zi. Ieri dimineata ne-am imbracat,am pregatit ghiozdanul cu hainute si am plecat spre locul de distractie. Totul parea sa fie perfect, noutatea nu o speria pe Nicoleta a mea. Cand insa am ajuns, iar cativa copii au inceput sa planga dupa mami si tati, si mie au inceput sa-mi curga lacrimile, iar Nico s-a speriat. Am stat cu ea pret de cateva minute cat sa o mai strang in brate, apoi am plecat. Am plecat cu o teama, speriata de noutatea din viata fiicei mele. Niciodata pana acum nu s-a intamplat sa stau ore departe de ea si sa nu stiu ce a mancat, care e starea ei generala. Ieri insa a trebuit practic sa-mi pun intrebari despre ea. Vroiam sa gasesc cele mai bune raspunsuri. Aveam stomacul cat un sambure de visina. La ora 13 ne-am reintors dupa ea. Muncau. Una dintre ingrijitoare a crezut ca daca ii spune ca am venit, va manca repede tot. Asa ceva nu tine lapitica mea. Ea oricum manca doar cat doreste. Problema a fost ca era la masa cu cei mici si nu reusea sa plece de la masa. A inceput sa planga. Ea vroia la mami. Mi-au dat si mie lacrimile. Eu vedea putin prin geamul de la usa. Ea nu va vedea. Cand insa a fost luata de la masa,a fugit spre usa. Educatoarea a intrebat-o: "Nicoleta ce faci?" La care cea mica  foarte hotatarata: " eu plec". A fost asa de dulce. :))
Azi cand am mers dupa ea am aflat ca a reusit sa plece de cateva ori. A adus-o directoarea inapoi, care avea biroul pe acelasi palier la cateva usi distanta. Mi-a si spus educatoarea: " doamna azi a plecat de cateva ori". Si eu cam ce trebuia sa fac? Ma gandeam eu in sinea mea. Mi-am gasit si azi copilul plangand. Ce sa zic ca e normal? Da, si eu am plans fara sa ma vada cineva. E ceva nou pentru noi. Niciodata nu am stat ore departe una de alta, fara ca macar sa ne auzim la telefon.
E greu pentru ea. E trista, e suparata. Azi-dimineata a vrut sa stea doar la mine in brate. II spuneam si azi dimineata ca va merge din nou sa se joace cu copiii, sa manance, apoi eu merg din nou dupa ea. M-a asigurat ca va merge la gradinita, dar eu nu trebuie sa plec. Eu trebuie sa raman cu ea sa ma joc in casuta. Cum nu as fi ramas? Am avut si azi inima stransa, strangulata. Da, stiu nu e primul copil care merge la gradinita. Asa si? Copilul meu e al meu si daca altii ignora semnele, eu, nu. Nu vreau sa mergem plangand la gradinita. Nu vreau ca zambetul magic al copilului meu sa dispara. Vreau sa zambeasca la fel ca pana acum: larg si fara piedici!

marți, 6 septembrie 2016

Fiecare fila din povestea de viata a fiicei mele!

E o adevarata aventura sa ai un copil la 3 ani! Intrebarile nu contesc sa apara:" dar de ce? dar unde merge tanti? Dar ce a spus? dar de ce, dar de ce?" Si atunci chiar trebuie sa te intreci in a oferi cele mai bune raspunsuri pentru un copil de 3 ani. Adica, "Nico nu mai lovi ca e din plastic, nu e din.." :)) tare, nu? Ce e ala plastic? Eu intotdeauna cand ma pregatesc sa-i ofer cate un raspuns analizez inainte ca sa vad daca si intelege ce ii spun. 
Ce sa mai zic de personalitate! E extrem de hotarata cea mica. Pana la urma am stabilit ca ea e sefa, inca de cand s-a nascut. Am avut si zile cand imi venea sa fug macar o ora de acasa. Dar nu, nu am putut. Recunosc ca mi-as fi dorit o gura de aer. Mersul afara inseamna fuga, joaca, topogan, copii si daca vreau sa facem un pic si din ce imi doresc eu, trebuie sa o obosesc bine inainte pe cea mica ca sa nu opuna rezistanta la propunerile mele. :)) Rezistenta in vorbire. Oh da, si ce categorica e! Si da, nu are decat 3 ani. E extrem de iubareata, stie sa-si ceara scuze cand greseste si o face pentru ca simte. La un copil de 3 ani nu exista compromis sau lucruri false. La ea e clar: daca nu-i place, nu-i place. Stiu ca daca vreau cu adevarat sa aflu daca imi sta bine cu un anumite obiect, pe ea trebuie sa o iau cu mine. Ea e cea mai sincera persoana din lume! Ea e si cea mai iubita persoana din lume!
O ador cu toate iesirile ei de oboseala, de neputinta datorita varstei, cu toate nebuniile ei. O ador si nu as putea sa mai iubesc vreodata vreun copil asa cum o iubesc pe ea. Acesta este si motivul pentru care ma opresc la doar un copil al meu. Nu sunt capabila sa iubesc cu aceeasi intensitate pe inca cineva. 
M-am tot intrebat de ce nu-mi mai doresc inca un copil, pe langa toata nebunia de a fi insarcinata, pe langa tot nesomnul si tot ce inseamna sa fii mama. Nu as vrea sa o ignor pe cea mica, care va fi cea mare. Inevitabil pe unul dintre copii il ignori. Mamele nu au cum sa recunoasca acest lucru. Nici nu o vor face, dar asa e. Uita-te in jur! O sa vezi ca cel mare sufera de lipsa de atentie, cel mic primeste maxima atentie si acolo se rupe ceva. Ei bine, eu nu vreau sa fac acest lucru cu buna stiinta. Pur si simplu nu e pentru mine. Eu iubesc cu daruire, nu pot sa impart si nici nu vreau.
Ma vad pe mine, sora mai mare, care mereu a trebuit sa ma gandesc ca am un frate mai mic, tot timpul a trebuit si trebuie si acum sa o impac pe mama la gandul ca am un frate. Si nu vreau ca pitica mea sa simta ce am simtit eu din acest punct de vedere si ce inca mai simt. 
Cand aud ca e "asa frumos ca sunt doi si se joaca" sau "vor creste mari si se vor avea unul pe altul" si cate si mai cate. Nimic nu e adevarat. Exista locuri de joaca si prieteni pentru....joaca, iar cand vor fi mari cei doi, trei vor fi fiecare cu viata lor, cine stie prin ce colturi de lume si cine stie daca isi vor vorbi vreodata. Asa ca tertipurile de genul nu sunt pentru mine. Asa ca traiesc o adevarata poveste de basm cu printese, cu lupi cu lacrimi, zambete, cu o multime de curiozitati, cu de toate. E cea mai frumoasa poveste de pana acum si imi place fiecare fila care se scrie zilnic din povestea de viata a fiicei mele!