Copilaria este cea mai frumoasa perioada din viata unui om. Este punctul de plecare spre cararile tumultoase ale vietii reale, este drumul catre scoala de lupta. Ne pregatim sa dam piept cu incercarile cotidiene, invatam sa vorbim, sa umblam, sa ne folosim simturile, sa radem, sa plangem, sa mancam : toate deprinderile, de care avem nevoie pentru a reusi sa supravietuim, sa urcam pe treptele cele mai inalte ale ierarhiei sociale.
De multe ori suntem aruncati in lupta zilnica si invatam sa ne adaptam, sa facem fata tuturor provocarilor. Jocurile, pe care le abordam cand suntem copii, ne invata sa ne ascundem defectele, ne invata sa fim echilibrati, sa ne sincronizam ceasurile biologice cu cele ale timpului nemilos, ne invata sa lucram in echipa, sa facem compromisuri. De cele mai multe ori sau chiar intotdeauna, o anume amintire din copilarie ne marcheaza pentru tot restul vietii, indiferent ca este una placuta sau din contra.
Tin minte, ca atunci cand eram mica, in cercul nostru de prichindei la moda era jocul "de-a mama si de-a tata". Imitam tot ce vedeam la parintii nostri: de la modul in care ne incepeam ziua de dimineata, cu o cafea, la toate treburile, care erau incluse de obicei pe lista zilnica. Timpul a trecut si de la a ne juca " de-a mama si de'a tata ", am ajuns sa fim chiar noi parinti. Ne-am format pe baza educatiei primite, pe baza a ceea ce vedeam in jurul nostru.
Un alt joc al copilariei era " Ratele si vanatorii ", un fel de "Jocurile foamei ". Trebuia sa te feresti de "atacurile" cu mingea, ca sa reusesti sa mergi ma departe, sa identifici care va fi directia mingii, sa pacalesti
" adversarul".
Atunci cand eram mica imi placea tare mult sa ma joc fotbal cu fratele meu si cu baietii din cartier. Imi placea sa stau in poarta. Practic, eu eram cea care ajuta echipa, ca pe tabela de marcaj in dreptul echipei adverse sa apara cifra "0". Tot ce facea fiecare copil, ajuta intreaga echipa ca jocul sa mearga mai departe, sa fim invingatori, sa ajungem sa fim cei mai buni. Cu totii ne vedem pe cele mai inalte culmi, incercand sa castigam jocul vietii, cel mai dur, un fel de "urzeala tronurilor".
Cand devenim deja adulti nu mai putem sa ne jucam...de-a adultii. La acest nivel totul e serios, orice miscare gresita este asupru pedepsita. De cine? De urmarile actiunilor noastre. Cand eram copii si greseam, parintii nostri erau mereu pe urmele noastre si ne ajutau sa uitam, sa stergem cu buretele faptele noastre.
Cand devenim deja adulti nu mai putem sa ne jucam...de-a adultii. La acest nivel totul e serios, orice miscare gresita este asupru pedepsita. De cine? De urmarile actiunilor noastre. Cand eram copii si greseam, parintii nostri erau mereu pe urmele noastre si ne ajutau sa uitam, sa stergem cu buretele faptele noastre.
Ca si adulti totul e serios: nu mai e un joc. Jocul vietii de adult e cu urmari. Nu te mai poti juca "de-a mama si de-a tata". Cand ai deja un copil trebuie sa fii mama, trebuie sa fii tata, sa-ti asumi responsabilitatile faptelor tale. Atunci cand esti copil responsabilitatea principala este sa te..joci. :) Si sa stii sa te joci e mare lucru!
Jocurile vietii de adult sunt o continuare a jocurilor copilariei, insa la un alt nivel, un nivel ce implica ratiune si seriozitate.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu